Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Nicolae,
Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)
Pe făcătorul cel mare de
minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe
arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se
numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi
bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche,
petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu
obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele
milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă
sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca
un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa.
Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte
"biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii,
aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.
După acea naştere, maica sa
Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti,
mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca
acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele
maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a
vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge
ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a
posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele
sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste
Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi
întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi
făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru
că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi
starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea
şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea
obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi
se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe
urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit
în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi
vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu
înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi
cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii
celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de şcoală, a
fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească
a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă
înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de
trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit
al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul
învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte
şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a
căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta
de petrecerea împreună cu femeile.
Avînd adevărată înţelepciune
şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în
sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa
Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte,
petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea
dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu
dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş
vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui
Dumnezeu vieţuieşte în voi.
Deci tînărul cel îmbunătăţit
şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc,
arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici
un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care
tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are
obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are
năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt
nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt
bătrîneţile în tinereţe.
Fericitul Nicolae avea un
unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot
sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit
pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a
dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul.
Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi
deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu
multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar
Celui ce l-a dăruit pe dînsul.
Primind episcopul pe
"tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea
mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a
hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi
umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un
nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o
milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe
acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea
buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte
celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă,
precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfîntul Nicolae
asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi
în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma
celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi
înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de
cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său,
episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo
sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci
acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala
bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului,
părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul
Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că
nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei;
ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni
cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu;
învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din
pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era
întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.
Pentru ca multele lui
milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un
bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas
sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul
acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de
trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele
sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui
cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi
fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă
pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi
gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu
voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă
spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae
şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin
însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea
păcatului.
Deci, auzind Sfîntul Nicolae
de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire
înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi
a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu
fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de
faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a
cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă
pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea
seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră
înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară
era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că
sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie,
fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai
dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să
nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava
omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe
sine.
Aşadar, luînd o legătură mare
de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o
înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă,
sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a
înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul
ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de
nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful
degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se
minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine
cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind
a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă
Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe
cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul
pentru zestrea ei.
Despre aceasta
înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela,
i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a
bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de
păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu
cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi
fereastră, în casa bătînului aceluia.
Dimineaţă, sculîndu-se acel
om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se
minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea,
zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre,
care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele
mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce
slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni.
Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea
păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din
sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată,
după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al
Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi
scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare
pierdere.
Apoi bărbatul acela,
rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de
a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum
că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă
vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea
mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată
simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce
aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit
şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel
obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi
îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe
fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa,
pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut
pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la
picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor
sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise:
"De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările
tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin
căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din
amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt.
Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată
viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe
spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iată una din faptele cele
multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să
cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit
milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi
flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la
datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
După aceasta Cuviosul Părinte
Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se
închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea
curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi
neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu
dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi
cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în
corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra
lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare.
Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul
Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse
asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu
rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi
vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în
Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu
sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza
s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au
mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se
minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.
Tot atunci, unul din
corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce
îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a
căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai
înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca
pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu
corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au
plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui
Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din
oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi
ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos
Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea
curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care
ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat
toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să
intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au
deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.
Zăbovind în Ierusalim vreme
îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de
sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce
toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub
obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul
mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l
ducă în patria sa.
Aceştia au gîndit însă să
facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre
Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a
văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la
picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei,
nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu
nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă,
a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri
îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui
Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de
răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi
nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în
părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul
Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte
iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui
Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se
foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui
cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.
Aflînd Sfîntul Nicolae în
această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale
către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii
sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară
bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea,
să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire
deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin
acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe
suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată
la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa
poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l,
Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere
Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este
aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la
tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele
Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd
liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se
va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar,
temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în
altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.
În acea latură a Lichiei este
o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea
cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde
să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe
Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la
Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe
scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia,
în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo
bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l
aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu
este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se
face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să
primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.
Toţi, ascultînd acel sfat
bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor
ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia
din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la
rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte
şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît
toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu
cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae.
Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se
poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au
îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut
descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta
venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat
de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se
scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei,
mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd
în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis:
"Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi.
Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne,
robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas
blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că
se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu
blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte
Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută
Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se
cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a
descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis:
"Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei
umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru
aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătînd vestea aceasta
pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără
număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi:
"Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul
Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care
nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat,
l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea
din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării
Lui şi a descoperirii.
Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar
Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească.
Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără
voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască
a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea
arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul
Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut
pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta
Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea
cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor
arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan,
arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.
De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi
văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu
vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor,
împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut
praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de
arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe
făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci
stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde
strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele
dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.
Chiar de la începutul
păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae,
pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de
acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile
sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai
înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în
taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu
pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu,
încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să
preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Sfîntul Nicolae era oglinda
turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice
Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi
cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul,
ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care
o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se
îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile
celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era
bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv;
mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător
de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi
pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună
înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe
Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.
Astfel, bine păştea turma cea
încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel
zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica
război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună
înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin
păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci
poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se
închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin
temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie
pedepsiţi.
Un asemenea vifor pustiitor
degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei
întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor
creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se
arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni
şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a
pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei
împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele
dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi
punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru
mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.
După aceea, iarăşi s-a dăruit
pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit
dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos
cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor,
izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe
cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de
mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a
încredinţat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscînd pe Unul
Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu
puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce
împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să
zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos,
i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi
mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.
Atunci şi cetatea Mirelor a
primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia
şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca
patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale
celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea
într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea
cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind
Domnului său în cuvioşie şi dreptate.
Pe atunci erau încă multe
capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu
puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu,
aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile
idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul
Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei
Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită.
Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra
necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a
risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum
răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare,
căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor
nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta,
binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos
Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo
adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe
Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a
dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu
Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.
Atunci şi minunatul Nicolae
fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat
împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele
credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.
Despre dînsul povesteşte unul
dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a
îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi
cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii
Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar
Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din
înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu
îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi
oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a
văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui,
Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare
de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din
aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci,
părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.
Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae
de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură
sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare.
Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii
cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a
izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă
toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi
pleava o scutură.
Astfel preaînţeleptul
lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul
cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o
lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl
numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat
lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi
cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare
de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea
duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.
Altă dată, întîmplîndu-se în
ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană,
iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre
poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui
neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în
altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea
Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi
aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca
acela.
Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul
neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea
Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului
Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea
foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi
fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.
În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea
mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu
ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele
voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă
sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei
Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi
de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau
la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie
ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul
ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo.
Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se
facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.
Înştiinţîndu-se de aceasta,
Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate,
ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi
voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au
închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis
că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut
acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă
supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste.
Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de
binecuvîntarea sfîntului.
Făcîndu-se aceasta, au venit
oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele
sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau
cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi,
umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe
trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată
cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi
fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa
nedreaptă".
Arhiereul lui Dumnezeu,
auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe
voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe
nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care
sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui
Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul
s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de
uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult
stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite
şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a
văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip
sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de
plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu
îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la
pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.
Toate acestea le făcea
sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul
lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea
lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte,
văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu
lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi
a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea
şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui,
nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre
a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care
nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă
şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot
sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele
părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de
frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul
ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei
nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia
fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur,
cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe
altcineva.
Voievozii cei mai sus
pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au
petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui
Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind
binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca
împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind
toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au
avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci,
pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a
fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi,
neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi
vrăjmăşie.
De aceea, împletind cei răi
sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite
clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine
voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi,
care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra
împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului
şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a
poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi,
ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii
erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu
se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.
Trecînd puţină vreme,
clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea
mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor
toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh,
sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să
facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se
îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci,
îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor
de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu
credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l
înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor
nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se
pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta
vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i
omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au
pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".
Cu aceste cuvinte fiind tulburat
împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat
uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta,
străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra
acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de
mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu
vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi
mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar
fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă,
vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea
iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă
omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este
vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".
Zicînd acestea cu tînguire,
iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte,
şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au
pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că
n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe
rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi
plîngeau amar.
Unul dintr-înşii, cu numele
de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea
celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător,
izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se
rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de
moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între
oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească
din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea
sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum
nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările
Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre,
că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi
ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".
Dumnezeu, auzind rugăciunile
celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor
pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte,
dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa:
"Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în
temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc".
Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei
elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi
rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se
gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi
i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta
asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele
şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".
Împăratul s-a tulburat de
acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui
Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi
tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a
temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de
la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la
împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de
acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.
Îndată a poruncit împăratul
să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce
vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci
arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce
război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul
ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre
altul.
Văzînd împăratul una ca
aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de
rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult
tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit
ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă
ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla
vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi
aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la
părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă
către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele
încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit,
slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o
şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia
noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta
mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra
noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum
ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare
nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o,
frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".
Umilindu-se împăratul de
aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se
cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească;
căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără
de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a
vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată
au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le
milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei
voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al
lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la
moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce
ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este
Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi
cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este
mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui
pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă
dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi
chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi
spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci
nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a
încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu
pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi
dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit
la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia
care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine
este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît
dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe
aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au
întors la ale lor.
Acestea sînt lucrurile lui
Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea
despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît
nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale
slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată nişte corăbieri plutind
de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi
pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea
valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus
aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît
numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru
nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor.
Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată,
m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma,
se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi
Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care
le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea
mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.
După aceea corăbierii,
purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers
în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd
la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la
picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia
cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea
sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut
într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de
Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii:
"Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi
gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne
tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic
nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea
sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu,
precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui
Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbaţii
aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul
avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a
îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea
o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos
celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice
fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre
sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea
cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi,
dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi
cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea
necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al
adevărului.
Marele plăcut al lui Dumnezeu
a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile
podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de
dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce
străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă
izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".
În adînci bătrîneţe, fiind
plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin
cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu
bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l
sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.
Lîngă cinstitul lui trup
adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu
cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a
lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale
plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele
lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină,
de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea
bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau
cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile
cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia
pe acelea, cum şi acum le biruieşte.
Odată, nişte bărbaţi temători
de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele
izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care
se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru
închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul
diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl
izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece
corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi
pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra
sfîntului.
Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare
bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de
sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie
şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii
aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult
mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi
bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea,
rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi
untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a
dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de
vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din
corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi
au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au
plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a
face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se
gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul
Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi,
bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna
voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este
diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o
femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată
veţi avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbaţii
aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată
a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros
greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile
apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în
corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să
îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i
de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o
răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit
cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor
izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau
Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au
întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se
întîmplase pe cale.
Multe,
mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui
Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de
înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi
aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea
de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor,
vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce
pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat
hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic
folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din
primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra,
tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie
Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci,
să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.
sursa : Vietile Sfintilor
